Localizarea ţintelor strategice prin teledetecţie extrasenzorială

Să ne imaginăm următorul scenariu, ce va deveni certitudine în viitorul apropiat potrivit prognozelor elaborate de oameni de ştiinţă. Din cauza unor factori de natură geomagnetică, cosmică sau în urma exploziilor unor proiectile generatoare de câmpuri electromagnetice de înaltă intensitate, nu va mai fi posibilă urmărirea ţintelor inamice prin intermediul mijloacelor tehnice actuale. Condiţiile geomagnetice, în măsură să perturbe funcţionarea sistemelor electromagnetice utilizate în teatre de operaţiuni militare sunt în curs de structurare pe cale naturală, iar armele pentru neutralizarea circuitelor electronice destinate urmăririi ţintelor terestre, aeriene şi a celor ce vor fi amplasate în spaţiul cosmic, se află într-un stadiu avansat de perfecţionare. Nu mai constituie un secret nici faptul că, actualul proces de inversare a polarităţii magnetice a planetei noastre se desfăşoară într-un ritm accelerat şi ireversibil pe termen lung şi va bulversa cu siguranţă magnetosfera terestră şi implicit funcţionarea componentelor tehnice bazate pe principii electromagnetice. Pământul se află la a 171-a inversare a polarităţii sale magnetice, fenomen ce se repetă la fiecare 780.000 de ani.

Un alt factor de risc pentru actuala civilizaţie a omenirii, cu urmări distructive incalculabile în plan biologic şi tehnologic, rezidă din circulaţia haotică în spaţiul cosmic apropiat a celor 2050 de asteroizi ţinuţi sub observaţie – dintre care 1200 cu diametre de peste 1 km – ce pot lovi oricând suprafaţa Terrei, începând chiar din clipele următoare.

În acest nebulos context, atenţia marilor puteri militare se îndreaptă către sectoarele investigării unor potenţiale metode biologice, în măsură să compenseze inerentele deficienţe tehnice care vor apărea pe câmpurile de luptă în viitorul apropiat; iar din acest punct de vedere, teledetecţia extrasenzorială tinde să devină o opţiune general acceptată.

După mai bine de trei decenii de cercetare experimentală a detecţiei şi teledetecţiei extrasenzoriale, efectuată la cererea şi sub controlul Armatei, cred că sunt în măsură să furnizez câteva date tranşante referitoare la acestă aparent stranie abilitate a speciei umane. Surprinzătoare nu sunt performanţele de-a dreptul fenomenale ce pot fi atinse în domeniul detecţiei şi localizării pe căi extrasenzoriale a ţintelor strategice disimulate în subsol, la suprafaţa solului sau în spaţiul cosmic, cât faptul că această formidabilă însuşire subconştientă a psihicului uman continuă să fie ignorată şi persiflată de covârşitoarea majoritate a comunităţii ştiinţifice „civile”. Cred că principala stavilă pusă în calea cercetării aplicaţiilor civile ale detecţiei şi teledetecţiei extrasenzoriale e structurată, îndeosebi, pe date bibliografice „de specialitate” cu valoare ştiinţifică îndoielnică, extrase fără discernământ de pe internet, cu care diverşi autori îşi împănează lucrările destinate a împlini setea de cunoştere a cititorilor mai puţin avizaţi. Din păcate, asemenea lucrări sunt folosite uneori şi  la elaborarea unor teze necesare dobândirii  gradelor ştiinţifice în domenii mai puţin expuse controlului ştiinţelor tradiţionale.

Pe de altă parte, prejudecăţile noastre privitoare la noţiunile normal şi paranormal  ne determină să privim lumea înconjurătoare printr-un filtru mental distorsionant, ce ne îndepărtează de realitatea cotidiană. Se consideră – în mod eronat – că fenomenele care pot fi explicate prin legile fizicii actuale ar fi normale, iar ceea ce depăşeşte sfera înţelegerii noastre ţine de controversatul domeniu paranormal, cu care nici un om de ştiinţă ce se respectă nu doreşte să aibă de-a face. În consecinţă, date „neortodoxe” prelevate pe căi experimentale sunt expediate în cel mai bun caz în cotloanele mai puţin explorate ale fizicii cuantice, sub formă de paradoxuri. Omitem însă faptul inexorabil,  după cum observă pe bună dreptate şi Dan D.Farcaş în lucrarea  Supercivilizaţii în cosmos, că, aşa cum a existat o ştiinţă a secolului al XV-lea ce ne face să zâmbim uneori cu îngăduinţă, vor exista şi  ştiinţe ale secolului XXII, ale secolului XXIII şi aşa mai departe, substanţial diferite de cunoştinţele noastre actuale.

Dacă vom reuşi să ne debarasăm  de  prejudecăţi şi vom privi cu ceva mai multă atenţie Universul în care trăim, vom constata că acesta e constituit dintr-o mixtură de fenomene situate dincolo de limitele cunoaşterii, adică paranormale. Începând cu microcosmosul, în care au loc nenumărate procese fizico-chimice subtile pe care ne străduim fără succes să le elucidăm, până la macrocosmos - totul tinde a se încadra în tiparul fenomenologiilor ce depăşesc puterea noastră de înţelegere. De pildă, nici la ora actuală  nu ştim ce este electricitatea, magnetismul sau gravitaţia, dar le utilizăm sub diverse forme aplicative, nu ştim ce forţe colosale de natură necunoscută menţin în spaţiul cosmic corpurile astrale, sau până unde se extinde nemărginirea universului. Noi înşine suntem  un fenomen eminamente paranormal, rezultat din combinarea a două vietăţi microscopice distincte – ovul şi spermatozoid – care conţin informaţii genetice miraculoase ce ne „clădesc” structural şi psihic, determinându-ne destinul. Până şi  Dumnezeu e o entitate sută la sută paranormală. Din punct de vedere fizic este intangibil, există în acelaşi timp pretutindeni, e veşnic şi deţine puteri divine situate dincolo de pragul raţiunii umane.

Energiile extrasenzoriale ale omului nu sunt în contradicţie cu alte fenomenologii  ce evolează  în jurul nostru, nu contravin legilor fizicii cuantice şi nici teoriilor  creaţionistă şi evoluţionistă. Dacă omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după cum ne spune Biblia, cu siguranţă a moştenit de la creatorul său şi unele abilităţi extrasenzoriale comparabile cu cele divine,  pe care le-a folosit  în vremi îndepărtate pentru a supravieţui pe o  planetă ostilă, supusă unor permanente frământări tectonice şi de altă natură, cum era Pământul la începuturile sale.

Dacă, dimpotrivă, fiinţa umană este un produs aleatoriu al evoluţei biologice, trebuie să deţină obligatoriu în subconştientul său în stare latentă şi abilităţi  asemănătoare celor observate la  animale. Omul, prin complexitatea constituţiei sale genetice se situează aproximativ la mijlocul scării evolutive şi nicidecum deasupra tuturor speciilor, după cum ne place să ne imaginăm în nemăsuratul nostru orgoliu de dominatori ai planetei Pământ. În acest sens, stă mărturie şi structura ADN-ului uman, comparativ cu al altor vieţuitoare din regnurile animal şi vegetal. ADN-ul unei bacterii, de pildă, conţine aproximativ 3.000 de gene, al viermilor 19.000, al omului 25.000, în timp ce plopul deţine 48.000 de gene iar orezul 50.000! Totodată - vă asigur în cunoştinţă de cauză – unele fiinţe din  regnul vegetal sunt înzestrate şi cu un psihism  mai elaborat, fiind capabile de trăiri, sentimente şi mijloace de comunicare mai subtile decât cele ale speciei noastre.

Înainte de a ne referi la abilităţile extrasenzoriale latente reale ale omului, ar fi cu folos să aruncăm şi o privire asupra câtorva însuşiri  neortodoxe şi supersimţuri din lumea animală. Din această perspectivă, se pare că hidra se situează în fruntea campionilor ce sfidează raţiunea umană. În cazul în care se detaşează capul acestei vietăţi, creşte altul la loc, cu aceleaşi funcţii pe care le avea capul anterior. Când este secţionat transversal corpul hidrei, la unul dintre segmente se regenerează capul, iar la celălalt partea posterioară a corpului, rezultând în final două animale cu funcţii biologice asemănătoare; iar dacă partea superioară este secţionată longitudinal, se regenerează un animal cu două capete identic funcţionale. Sigur că sub raport organic, fenomenul poate avea o explicaţie ştiinţifică mulţumitoare, întrucât animalul având abilitatea de a produce în permanenţă celule stem, îşi poate regenera ţesuturile lezate. Nu se cunoaşte însă mecanismul biologic subtil prin care această enigmatică vieţuitoare recreează funcţiile fiziologice ale capului, de pildă.

În privinţa supersimţurilor manifestate de numeroase specii animale, până în prezent  nu a fost elaborată nici o explicaţie ştiinţifică satisfăcătoare. De exemplu, fluturii-monarh din pădurile de pin ale Mexiccului migrează în fiecare primăvară către sud-estul Canadei, străbătând în zbor o distanţă de aproximativ 3.600 km. Ajunşi la destinaţie după patru generaţii,  se reproduc  după care mor. La sfârşitul verii urmaşii acestora refac drumul în sens invers numai pe parcusul unei supergeneraţii, urmând cu rigurozitate acelaşi itinerar sinuos şi se opresc în pădurile de pin din Mexic, roind pe aceiaşi arbori pe care au stat predecesorii lor.

Biologii consideră că modul de orientare al fluturilor-monarh este unul normal pentru regnul animal, întrucât şi anghilele, precum şi alte vietăţi sunt capabile de performanţe asemănătoare. De pildă, porumbelul poate să  localizeze de la mii de kilometri distanţa cuibul şi partenerul pereche, inclusiv în situaţii în care este transportat la locul eliberării într-o cuşcă lipsită de vizibilitate asupra mediului înconjurător. Această zburătoare inteligentă percepe totodată, vibraţii electromagnetice cu frecvenţe de 200 de ori mai joase comparativ cu omul, având capacitatea să detecteze furtuni şi seisme aflate în curs de formare la distanţe considerabile. De reţinut şi faptul că, în urmă cu 6000 de ani, chinezii foloseau animale drept bioindicatori pentru determinarea factorilor geodinamici precursori unor seisme devastatoare.

Şi la nivelul fitosferei au loc fenomene energetice exotice, în măsură să furnizeze informaţii referitoare la modificări ale mediului ambiant, determinate de factori chimici, biologici, electromagnetici sau în urma unor interferenţe directe sau indirecte intre energiile subtile ale omului şi cele ale plantelor. În sensul menţionat, plantele au rolulul unor biosenzori în măsură să releve cu fidelitate până şi modificări aparent neperceptibile intervenite în echilibrul energetic al mediului proximal sau îndepărtat. Pe de altă parte, se ştie deja cu siguranţă că plantele sunt dotate şi cu o memorie excelentă, fac schimburi de informaţii între indivizi răspândiţi pe arii geografice extinse, dar încă nu a fost descoperită nici măcar purtătoarea electromagnetică a mesajelor informaţionale vehiculate în cadrul populaţiilor vegetale.

Potrivit unor cercetări experimentale făcute de oameni de ştiinţă din mai multe ţări, memoria vegetală reţine şi informaţii referitoare la agresiuni intenţionate sau involuntare săvârşite asupra plantelor, emiţând totodată mesaje de alarmă către ceilalţi indivizi vegetali existenţi într-un areal dat. De pildă, pe parcursul unor experimente efectuate într-o zonă montană asupra unui stejar în vârstă de 17 ani, am constatat că în urma tăierii unei ramuri de aproximativ 20 cm, semnalul său de alarmă /durere a fost receptat şi de arbori răspândiţi la sute de metri depărtare, inclusiv de cei aflaţi în spatele unor forme de relief ce obturau vizibilitatea către subiectul experimentelor. Mai mult, zile în şir arborii reacţionau asemănător şi la simpla prezenţă a persoanei care agresase fizic stejarul. S-a revelat totodată, că arborii emiteau semnale de alarmă şi în urma intenţiei mentale de a rupe ramuri ale unor indivizi din acel areal, cele mai intense reacţii fiind înregistrate la puieţi şi la arborii tineri.

Sub raportul aplicaţiilor militare ale fenomenului, se conturează perspectiva decodării corespunzătoare a mesajelor subtile emise de populaţii vegetale, în vederea determinării prezenţei unor potenţiale pericole de natură chimică, microbiologică, electromagnetică sau umană în teatre de operaţiuni militare.

Pe tema supersimţurilor animale şi a celor vegetale există o bogată literatură de specialitate, consistentă şi convingătoare, capabilă să atragă indirect atenţia şi asupra unor abilităţi psihice mai puţin cunoscute, aflate în stare latentă în subconştientul omului. Pe lângă harul comunicaţiei telepatice – verificat şi atestat ca atare prin experimente demonstrative relevante şi repetabile, omul deţine şi abilitatea latentă a detecţiei şi teledetecţiei extrasenzoriale.

Simţul detecţiei extrasenzoriale era cunoscut din timpuri străvechi. Se pare că în urma evoluţiei civilizaţiei tehnologice, această abilitate psihofiziologică s-a atenuat treptat şi s-a pierdut undeva în labirintul necunoscut al subconştientului uman. Cercetări experimentale convingătoare efectuate în Rusia, în România, Bulgaria, Cehoslovacia şi SUA, relevă faptul că abilitatea biodetecţiei extrasenzoriale mai poate fi activată şi folosită cu succes pentru localizarea unor repere ascunse, aflate la distanţe considerabile faţă de operatorii extrasenzitivi. Precizia localizării ţintelor, precum şi selectivitatea de-a dreptul uimitoare a sistemului psihofiziologic de teledetecţie extrasenzorială sunt comparabile cu unele supersimţuri din lumea animală.

Definiţia detecţiei extrasenzoriale (biodetecţiei) a fost elaborată de cercetătorul român, prof.univ.dr.Alexandru Măruţă. Potrivit concluziilor la care a ajuns reputatul om de ştiinţă, biodetecţia este ansamblul operaţiilor efectuate cu mijloace şi procedee specifice biosinergeticii, cu implicarea directă a biocâmpurilor vieţuitoarelor (vegetale, animale, umane) în scopul obţinerii de informaţii funcţionale, spaţiale şi/sau temporale asupra unui fenomen fizic, chimic, biologic, social.

Mecanismul biologic al detecţiei extrasenzoriale poate fi activat, sensibilizat şi cultivat prin antrenamente specifice, pentru aplicaţii în diverse domenii  ale activităţilor umane. Sub raportul procesării subconştiente a datelor şi a vitezei de propagare a impulsului telepatic, biodetecţia poate fi inclusă în aria paradoxurilor fizicii cuantice, având enunţ contradictoriu dar demonstrabil totodată. Un operator psi corespunzător antrenat poate detecta cvasi-instantaneu şi ţinte din spaţiul cosmic, aflate la milioane de kilometri depărtare. În actul detecţiei extrasenzoriale, subconştientul operatorului extrasenzitiv este capabil să efectueze într-o fracţiune de secundă mii de operaţii comparative necesare decelării ţintei căutate, dintr-un număr practic nelimitat de forme,  structuri fizice şi compoziţii chimice ale materiei. Formidabila  capacitate a subconştientului uman de procesare a datelor este dealtfel cunoscută de către psihologi, biologi, neuropsihiatri. S-a demonstrat, pe calea investigaţiilor experimentale, că în mod conştient creierul omului poate prelucra până la 30-32 unităţi de informaţie pe secundă (biţi), în timp ce la nivel subconştient randamentul creşte – în funcţie de particularităţi individuale – până la 2-3 milioane de unităţi de informaţie în aceeaşi unitate de timp.

Existenţa vitezei de propagare „instantanee”, relevată în comunicaţii telepatice şi în teledetecţie extrasenzorială, a fost demonstrată din punct de vedere ştiinţific la începutul anilor '80 de  fizicianul francez Alain Aspect, de la Institutul de Optică al Universităţii d’Orsay din Paris, cu prilejul unor experimente prin care  a dovedit viabilitatea paradoxului E.P.R., enunţat de celebrii fizicieni Einstein, Podolski şi Rosen.

Potrivit legilor fizicii cuantice, un atom excitat energetic revine la starea iniţială, eliberând surplusul de energie sub forma unei perechi de fotoni. Creaţi în urma aceleiaşi coliziuni, proprietăţile fizice ale celor doi fotoni rămân obligatoriu corelate pentru totdeauna, indiferent de distanţa la care se s-ar afla la un moment dat unul faţă de celălalt. Folosind cele mai moderne tehnici de măsurare bazate pe laseri, Alain Aspect a dovedit existenţa acestui fenomen „imposibil”, prin intermediul a doi fotoni-pereche rezultaţi dintr-un atom de calciu. În situaţia în care unuia dintre fotoni i se schimba polaritatea (mărimea spin), instantaneu se modifica şi polaritatea fotonului pereche. Fenomenul se menţine ca atare şi în situaţia în care fotonii „gemeni” se află la distanţe astronomice unul faţă de celălalt.  Cu alte cuvinte, fotonii corelaţi rezultaţi din acelaşi atom comunică între ei „telepatic”, cu viteză superluminică.

S-a descoperit totodată şi faptul că  organismele biologice emit fotoni, posibil şi fotoni corelaţi. În acest sens, sunt revelatoare cercetările echipei conduse de Mitsuo Hiramatsu de la Laboratorul Central de Cercetare din cadrul Hamamatsu Photonics, confirmate şi de Fritz-Albert Popp, expert mondial în fenomene de luminozitate biologică, de la Institutul Internaţional de Biofizică din Germania.

Fotonii emişi de organisme vii sunt totodată purtători de informaţii referitoare la parametri funcţionali ai organismului biologic emiţător. Prin urmare, încet dar sigur principiile biofizice ale detecţiei extrasenzoriale tind a se structura pe un eşafodaj ştiinţific coerent şi demonstrabil din punct de vedere practic.

În sfera aplicaţiilor civile ale detecţiei extrasenzoriale persistă convingerea că operatorii extrasenzitivi pot localiza ţinte exclusiv pe direcţie frontală, operaţie în care elementul determinant ar fi „cel de-al treilea ochi” – noţiune isoterică, a cărdei viabilitate nu a fost dovedită pe cale experimentală. La finele anilor ’60, în timp ce antrenam o grupă de subiecţi umani extrasenzitivi pentru misiuni speciale, am constatat că disponibilităţile extrasenzoriale subconştiente ale omului permit localizarea omnidirecţională a ţintelor materiale sau celor de natură energetică. Posibilitatea practicării detecţiei extrasenzoriale omnidirecţionale ar putea prefigura o ipoteză interesantă în domeniul psihologiei transpersonale, cred eu. Se pare că în timpul detecţiei omnidirecţionale a ţintelor subterane, a celor disimulate la sprafaţa solului sau în spaţiul cosmic, operatorii psi acceseză primul nivel al extracorporalizării, caracterizat îndeosebi prin percepţie vizuală mentală omnidirecţională. Această procedură de localizare este întrucâtva asemănătoare  cu principiul fizic al radiolocaţiei.

Ultimul set de teste experimentale efectuat în ţara noastră, având ca obiect cercetarea preciziei de localizare extrasenzorială a unor ţinte fixe, s-a desfăşurat între anii 1995 – 1998, sub coordonarea generalului de divizie ing. Vasile Dragomir, fost şef al Direcţiei Topografice Militare din cadrul M.Ap.N, cu participarea autorului ca operator extrasenzitiv. Rezultatele testelor au fost edificatoare. De pildă, borne geodezice îngropate sub nivelul solului – în absenţa balizelor şi a altor indicii materiale de suprafaţă – au fost localizate extrasenzorial de la distanţă, cu o precizie efectivă de ± 10 mm, iar la structuri materiale subterane complexe au fost puse în evidenţă şi elemente constitutive, cum ar fi fundaţii, ziduri exterioare, pereţi despărţitori, uşi de acces, etc.

Întrucât mecanismul biofizic al detecţiei extrasenzoriale încă nu a fost elucidat în întregime,  în acest sensibil domeniu de frontieră se înregistrează în mod frecvent atât performanţe excepţionale ce sfidează legile fizicii actuale, cât şi eşecuri răsunătoare, cauzate în primul rând de necunoaşterea de către operatorii extrasenzitivi a factorilor biologici şi de mediu, ce influenţează precizia localizării ţintelor. În acest sens, este relevantă şi influenţa magnetosferei solare asupra „imaginii” energetice a ţintelor subterane, detectabilă la suprafaţa solului. În emisfera nordică,  de exemlpu, în intervalul de 24 de ore „imaginea” energetică generată de ţintele subterane „migrează” în plan orizontal în funcţie de poziţia soarelui pe bolta cerească, descriind un arc de cerc cu extensie către sud. Există şi intervale de timp, binecunoscute de operatorii extrasenzitivi profesionişti, în care ţinta subterană şi „imaginea” sa energetică detectabilă extrasenzorial se află pe aceleaşi coordonate verticale. După un stagiu corespunzător de antrenamente, subconştientul operatorilor psi operează cvasi-instantaneu corecţiile necesare localizării corecte a ţintelor căutate. Din punct de vedere statistic, în biodetecţie se înregistrează aproximativ 20 de factori ce pot influenţa negativ acurateţea determinărilor extrasenzoriale.

În general, oricare individ dezvoltat în parametri psihofiziologici normali poate practica detecţia extrasenzorială, ca mijloc operativ  de localizare a unor ţinte ascunse, îndeosebi în subteran. Asemănător însă altor activităţi umane bazate pe talent şi perseverenţă şi în domeniul teledetecţiei extrasenzoriale vor exista stratificări calitative, în sensul că un număr restrâns de operatori extrasenzitivi va accede către vârful piramidei valorice, în timp ce grosul practicanţilor se va eşalona către baza acesteia. În consecinţă, e natural ca pe lângă performanţe excepţionale, în acest domeniu de frontieră  să se înregistreze uneori şi eşecuri, asumate de operatori extrasenzitivi mai slab dotaţi din punct de vedere nativ  şi cu pregătire de specialitate modestă.

În urma analizării unor date acumulate pe parcursul a peste trei decenii de cercetare experimentală a teledetecţiei extrasenzoriale, cred că acest procedeu biofizic de detecţie şi localizare ar putea fi utilizat cu succes şi în cadrul unui program de căutare a unor civilizaţii extraterestre. Comparativ cu programul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligences), bazat pe unde electromagnetice în banda frecvenţelor radio – şi, inevitabil, pe aşteptarea unui ipotetic răspuns extraterestru timp de ani-lumină – scanarea Universului prin teledetecţie extrasenzorială se poate realiza în timp real, cu viteză de propagare superluminică, practic instantanee.

Deocamdată, principalul obstacol interpus în calea demarării unui atare experiment „paranormal”, pare a fi structurat pe noianul de prejudecăţi de care nu se pot debarasa oamenii de ştiinţă din sectoarele civile ale cercetării.  Este semnificativ şi faptul că de 20 ani încerc să-i conving pe scepticii civili, investiţi cu prerogative de decizie, să asiste la câteva demonstraţii practice de teledetecţie extrasenzorială. Am îmbătrânit aşteptându-i să ia o decizie în acest sens.

(După un referat prezentat de autor la Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, din 12-13 aprilie 2007.)

Explicaţii foto:
foto1: Pe parcursul cercetărilor desfăşurate între anii 1995 – 1999  în zona munţilor Orăştiei, judeţul Hunedoara, pentru un studiu multidisciplinar comandat de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, colaborând în echipă cu generalul de divizie Vasile Dragomir, fost şef al Direcţiei Topografice Militare, am localizat în subsol, prin teledetecţie extrasenzorială, zeci de kilometri de conducte antice de alimentare cu apă a unor aşezări fortificate necunoscute, de tip protourban. Conductele reperate în subsol, cu diametre de până la aproximativ 80 cm, sunt realizate din materiale ceramice de foarte bună calitate, fiind constituite din segmente tipizat, cu urme vizibile de fabricare la utilaje industriale, nu la roata olarului. Analiza C14  indică o vechime de aproximativ 7.200 de ani. În imagine, se observă şi stratul de calcar depus pe parcursul mileniilor pe suprafaţa conductei. Precizia de localizare extrasenzorială: 10 mm.

foto 2: Ceramică datând din epoca bronzului detectată de copii extrasenzitivi într-o zonă din Curbura Buzăului, în care arheologii credeau că nu au existat aşezări umane stravechi.

Articol apărut în Nexus - New Times magazine, ediția în limba română